Apusul timbrelor ca moneda de schimb forte. Principiile economiei.

Daniel

Stiu, o sa fiu din nou legat de stalpul ideologiei paguboase. Dar cum as putea ocoli crudul adevar al unei piete financiare aflata in degringolada de mai bine de 4 ani? Filatelia, prin ambasadorul sau de frunte – marca postala, este parte integranta a acestui proces ireversibil de implozie provocata a monedelor de schimb universale. Reticenta pe care unii colectionari o afiseaza in momentul in care trebuie analizate evolutiile sau involutiile monedei de schimb care ne intereseaza in mod direct, este de inteles atat timp cat lucrurile nu sunt evidente. Insa, cand mediile economice se dau de ceasul mortii incercand sa salveze ce se mai poate salva, dar mai ales sa inteleaga cauzele dezastrului provocat de prabusirea sistemului economiei de piata, considerat infailibil, e timpul unei confruntari directe intre pasiune si realitate.

Cata vreme au existat natiuni independente, au existat si granite in schimbul de marfuri. Numarul celor angrenati intr-un schimb economic international era limitat de hotararile legislative ale fiecarei tari in parte si de posibilitatile financiare ale intreprinzatorilor particulari. Aparitia Internetului, in special, strategiile economice de globalizare, pe de alta parte, precum si proiectele continentale de creare a unor uniuni federative cu legislatie si moneda unice, au schimbat datele problemei. De fapt, au aruncat in aer legile naturale dupa care statele suverane s-au condus vreme de sute de ani. Aplicarea unor masuri fiscale coercitive globale, indiferent de profilul national si conditiile economice intalnite in fiecare piata, a fost factorul cheie in perturbarea pe o durata nedeterminata a monedelor de schimb impamantenite.

Dilema filatelistilor: cat face un timbru de 1 Leu care este egal cu o moneda de 1 Leu?

Dilema filatelistilor: cat face un timbru de 1 Leu care este egal cu o moneda de 1 Leu?

Marca postala este, inainte de orice, un simbol national al fiecarui stat. Asta chiar daca, inca de la aparitia sa din 1840 in Anglia, a reprezentat dovada achitarii catre stat a taxelor pentru servicii de transport si livrare a corespondentei, banilor si marfurilor, constituind o veritabila moneda de schimb atat pe teritoriul tarii emitente, cat si al altor tari dupa 1874, anul infiintarii Uniunii Postale Universale, organismul care reglementeaza si in prezent conversia tarifelor aprobate de administratiile postale nationale. Valoarea nominala inscrisa pe fiecare timbru reprezinta, in fapt, cursul de schimb oficial al marcii postale respective, la data intrarii in circulatie, in raport cu moneda nationala.

Ce se intampla, insa, cu valoarea marcii dupa un timp de la aparitia sa? Ceea ce se intampla cu orice marfa, devenita moneda de schimb universal acceptata, tranzactionata sau nu la bursa: cresteri spectaculoase (datorate, in special, masurilor speculative de comercializare, dar si unei cereri crescande in piata), oscilatii (in general, din cauza unor zvonuri care induc nesiguranta in randul investitorilor), sau chiar caderi ireversibile (provocate de lipsa cererii pe o piata suprasaturata de oferte, de crize prelungite de lichiditati sau de reorientarea investitorilor catre alte tipuri de monede de schimb, considerate cu grad redus de risc).

Practic, in ultimii 10 ani am asistat la o depreciere treptata a marcii postale romanesti, in fata monedei nationale. Bursele colectionarilor filatelisti, asa cum pot fi denumite cataloagele care listeaza cote de piata orientative pentru toate timbrele emise de Statul Roman, au impins marca postala catre prapastie atat prin supralicitarea valorii de schimb in cazul noilor emisiuni filatelice (masura pur speculativa, care depaseste in unele cazuri si de cateva ori nominalul marcilor aflate in circulatie), cat si prin derizoriul preturilor afisate in dreptul emisiunilor mai vechi. O dubla lovitura care nu a facut altceva decat sa bulverseze investitorii fideli si sa-i instraineze pe cei ocazionali. Urmarea fireasca a acestei politici nesabuite, lipsita de studii de impact si previziune pe termen mediu si lung, este faptul ca Posta Romana s-a aflat in pragul falimentului la inceputul acestei luni. Si povestea nu se incheie aici. Ramane de vazut cum cei care se presupune ca, din inaltul jilturilor politizate, ar trebui sa fie administratori eficienti si vigilenti, reusesc sa mai salveze ceva din traditia istorica a marcii postale romanesti. Aceea de moneda de schimb forte.

Compendiu statistic:

– pe site-ul okazii.ro, in anul 2007 figurau postate cca. 40-50.000 de obiecte filatelice. In prezent, numarul lor a trecut de 83.000 unitati.

– pe site-ul ebay.com, in anul 2007 erau postate in cadrul sectiunii Timbre Romania aproximativ 15.000 de marci postale si alte produse filatelice. Acum, numarul lor a trecut de 30.000 unitati.

– pe site-ul delcampe.net, tot in 2007 erau listate circa 60.000 de materiale filatelice romanesti. In prezent, numarul acestora a depasit 130.000 unitati.

Cresterea, cu mai mult de 100% in doar 5 ani, a numarului de oferte din spatiul public virtual  demonstreaza, pe de o parte, scaderea interesului si a cererii de marci postale romanesti pe piata interna si internationala si, implicit, diminuarea substantiala a cotelor de achizitie, iar pe de alta parte cresterea substantiala a numarului de vanzatori, in dauna colectionarilor cumparatori. Un alt factor determinant in evolutia marcii postale il reprezinta procentul urias de reproduceri si reimpresiuni care au inundat piata in ultimul timp, determinand scaderea interesului colectionarilor amatori pentru piesele autentice, dar mult mai scumpe. Dar cea mai trista concluzie este aceea ca, in perioadele prelungite de criza economica, multi filatelisti sunt constransi sa scoata la vanzare piese valoroase sau chiar colectii intregi cu mult sub valoarea lor de achizitie. Oamenii nu mai au siguranta unei investitii filatelice profitabile pe termen lung, asa ca incearca sa vanda din agoniselile ultimilor ani ca sa traiasca. Ce ti-e si cu timbrele astea!… Povesti de-o viata.

IMPORTANT – Pe blogul lui Max Peter, puteti citi o serie de 10 articole extrem de utile si bine documentate, cu titlul „Care este pretul marcilor postale?„, in ordinea aparitiei lor: Episodul 1, Episodul 2, Episodul 3, Episodul 4, Episodul 5, Episodul 6, Episodul 7, Episodul 8, Episodul 9, Episodul 10.

Carl Menger (1840-1921) - economist austriac, autor al "Principiilor economiei"

Carl Menger (1840-1921) – economist austriac, autor al „Principiilor economiei”

„Principiile economiei”

Pentru cei interesati, am spicuit si adaptat unele pasaje mai importante din lucrarea „Principiile economiei” de Carl Menger, publicata in 1871 (!), cea care sta si acum la baza unei guvernari moderne si a unei economii functionale, prin analiza actiunilor umane in cadrul programului de cercetare neoclasic. In aceasta carte de referinta, Menger a dezvoltat teoriile subiectivismului si marginalismului, plecand de la premisa ca preferintele individuale sunt factorul decisiv in comportamentul economic al oamenilor.

„Valoarea de utilizare si valoarea de schimb 

Valoarea de utilizare este importanţa pe care bunurile o dobîndesc pentru noi, întrucît acestea ne asigură direct satisfacţia de care avem nevoie, care nu ar fi fost acoperită, dacă nu am avea bunurile corespunzătoare la dispoziţia noastră. Valoarea de schimb este importanţa pe care o dobîndesc bunurile pentru noi, deoarece posesia lor ne asigură acelaşi rezultat, indirect. 

Relaţia dintre valoarea de utilizare şi valoarea de schimb a bunurilor 

In toate cazurile în care bunurile economice au fie valoare de utilizare, fie valoare de schimb pentru persoanele care dispun de ele (dar nu ambele), nu poate să apară întrebarea care dintre cele două este determinantă în activitatea economică a persoanelor în cauză. Cînd comerţul s-a dezvoltat într-o măsură apreciabilă, persoanele obişnuite au avut posibilitatea de a alege între utilizarea bunurilor economice aflate la comanda lor, direct sau indirect pentru satisfacerea nevoilor proprii. Bunurile economice, de obicei, au valoare de utilizare cît şi valoare de schimb pentru posesorii lor. 

Este sigur faptul că numeroase cazuri pot fi observate în viaţa economică a oamenilor în care bunurile economice au simultan valoare de utilizare şi valoare de schimb pentru persoanele care le deţin şi că cele două forme de valoare sînt adesea diferite ca intensitate. Firesc apare întrebarea care dintre aceste două intensităţi este, în orice caz, cea care determină calculul economic şi acţiunile oamenilor sau, cu alte cuvinte, care dintre cele două forme de valoare este forma economică a valorii în cazul respectiv. 

Soluţia la această întrebare se deduce din analiza asupra naturii economiei umane şi asupra naturii valorii. Ideea călăuzitoare în toate activităţile economice ale oamenilor este satisfacerea cît mai mare a nevoilor acestora. Dacă satisfacţii mai importante ale indivizilor sînt asigurate mai degrabă prin utilizarea directă a unui bun decît prin utilizarea indirectă, rezultă că cele mai importante nevoi ale individului vor rămîne nesatisfăcute dacă el ar fi folosit un bun în mod indirect pentru satisfacerea nevoilor sale, decît dacă acesta ar fi fost utilizat în mod direct. Nu există nicio îndoială că, în acest caz, valoarea de utilizare a produsului va fi determinantă în calculele economice şi în acţiunile indivizilor în cauză şi că, în cazul invers, determinantă va fi valoarea de schimb. Prin urmare, în toate cazurile în care bunul are, pentru posesorul său, atît o valoare de utilizare cît şi o valoare de schimb, valoarea economică este cea care este mai mare dintre cele două forme de valoare. Este evident în toate cazurile în care sînt prezente fundamentele pentru un schimb economic, valoarea economică este valoarea de schimb a bunului şi, în cazul contrar, este valoarea de utilizare. 

Schimbări în centrul de greutate economic al valorii bunurilor 

Este clar că orice din ceea ce diminuează valoarea de utilizare a unui obiect, celelalte elemente fiind egale, poate determina valoarea de schimb a unui bun pentru a deveni forma economică a valoarii, şi că nimic din ce creşte valoarea de utilizare a unui bun va avea ca efect trecerea pe planul secund a valorii de schimb. 

Principalele cauze ale modificărilor economice ale valorii sînt, după cum urmează: 

– În primul rînd, modificările în importanţa satisfacţiei particulare pe care un bun îl are pentru individul care îl deţine, dacă valoarea de utilizare pentru el a crescut sau a scăzut în urma schimbării. Tranziţiile de la o etapă a vieţii la alta, se caracterizează prin modificări de acest fel. Satisfacerea aceleiaşi dorinţe are o altă semnificaţie la un adolescent decît o are la un om matur şi o altă semnificaţie la un om matur decît o are la un bătrîn. Chiar dacă nu au existat şi alţi factori, consecinţa firească a dezvoltării umane ar determina ca valoarea de utilizare a bunurilor, să fie supusă unor schimbări semnificative. În fiecare caz, valoarea de schimb a bunurilor menţionate devine predominantă. Prin urmare, nimic nu este mai obişnuit, decît ca un adolescent să-şi vîndă produsele care au avut o valoare predominantă de utilizare cînd era copil. Vedem oameni care devin maturi vînzînd în general multe dintre mijloacele adecvate adolescenţei, dar, de asemenea, şi materialele de studiu din tinereţe. Pot fi observaţi bătrîni care permit trecerea în alte mîini nu doar a multora dintre mijloacele pentru care este nevoie de forţă şi curaj pentru a le utiliza, dar, de asemenea, şi a instrumentelor pe care le-au folosit pentru a-şi cîştiga existenţa. 

– Creşterea valorii de utilizare a unui bun pentru posesorul său natural are un efect opus. În al doilea rînd, modificările proprietăţilor unui bun pot schimba centrul de greutate al importanţei sale economice dacă valoarea sa de utilizare pentru posesor este modificată de schimbare, în timp ce valoarea de schimb, fie a rămas neschimbată, fie nu creşte sau scade în aceeaşi măsură ca şi valoarea sa de utilizare. 

– Cea de-a treia şi cea mai importantă cauză a deplasării centrului de gravitaţie al valorii economice a bunurilor este reprezentata de multiplicarea cantităţii de bunuri. O creştere a cantităţii de bun în posesia unei persoane, în contextul în care aproape întotdeauna altele au rămas aceleaşi, are ca efect diminuarea valorii de utilizare a fiecărei unităţi de bun iar valoarea sa de schimb va deveni cea mai importantă. O scădere a cantităţii unui bun aflat la dispoziţia unui individ, pe de altă parte, va determina în general, ca valoarea sa de utilizare să crească şi, prin urmare, va determina cantităţile de bun destinate anterior schimbului să dobîndească acum predominant o valoare de utilizare. 

În acest sens, efectul modificării în bunăstarea totală este de o importanţă deosebită. Cînd relaţiile comerciale sînt bine dezvoltate, o scădere sau o majorare a bogăţiei echivalează, pentru indivizii care experimentează schimbarea, cu o scădere sau o majorare a aproape oricărei specii de bun economic. Un om care devine sărac este forţat să-şi diminueze satisfacerea aproape tuturor nevoilor sale. El îşi va satisface unele nevoi mai puţin complet, cantitativ sau calitativ. Alte nevoi, probabil, nu şi le va mai satisface deloc. Dacă a sărăcit, deţine totuşi unele articole de consum sau obiecte de lux, care, de exemplu, contribuie la o satisfacere armonioasă a nevoilor sale, dar nu mai sînt potrivite noii sale situaţii economice, omul (ca agent economic raţional) va încerca să-şi vîndă produsele, pentru a-şi satisface cele mai presante nevoi care altfel nu pot fi satisfăcute. Cei care au suferit mari pierderi de capital din cauza unor speculaţii neinspirate sau oricărui alt accident nefericit, îşi vînd bijuteriile, operele de artă şi alte articole de lux pentru a-şi asigura necesităţile esenţiale menţinerii vieţii lor. Creşterea averii are acelaşi efect, dar în sens opus, deoarece multe produse care anterior au avut predominant o valoare de utilizare pentru proprietarii lor, îşi pierd acest caracter, iar acum valoarea de schimb capătă semnificaţie economică.

Despre natura si originea valorii 

Satisfacerea unor nevoi umane este condiţionată de disponibilitatea fiecărei cantităţi totale concrete, semnificative practic, de bunuri supuse acestei relaţii cantitative. Dacă oamenii devin conştienţi de această situaţie, bunurile ating semnificaţia pe care noi o numim valoare. Valoarea este, astfel, importanţa prin care bunurile individuale sau cantităţile de bunuri dobîndesc o semnificaţie pentru noi, deoarece astfel devenim conştienţi că sîntem dependenţi de disponibilitatea acestora pentru satisfacerea nevoilor noastre. 

În consecinţă, valoarea bunurilor este un fenomen care izvorăşte din aceeaşi sursă ca şi caracterul economic al bunurilor, adică din relaţia explicată anterior între cerinţe şi cantităţile disponibile de bunuri. Dar există o diferenţă între cele două fenomene. Pe de o parte, această cunoaştere a relaţiei cantitative stimulează activitatea economică, făcînd astfel ca bunurile supuse acestei relaţii să devină obiecte ale economiei noastre (de exemplu, bunuri economice). Pe de altă parte, cunoaşterea aceleiaşi relaţii ne conduce la conştientizarea semnificaţiei fiecărei decizii în privinţa unei cantităţi concrete din cantităţile disponibile ale acestor bunuri pentru viaţa şi bunăstarea noastră, prin urmare, creează valoare pentru noi. 

Relaţia bazată pe caracterul non-economic al bunurilor constă în faptul că nevoia pentru aceste bunuri este mai mică decît cantităţile disponibile. Există întotdeauna cantităţi parţiale de bunuri non-economice faţă de care nu există nicio necesitate umană care trebuie să fie îndeplinită şi, prin urmare, îşi pierd calitatea de bunuri, fără a fi ameninţată satisfacerea nevoilor umane. Aşadar, bunurile non-economice nu sînt lipsite doar de valoare de schimb, cum s-a arătat anterior, ci nu au deloc valoare şi, deci, nici valoare de utilizare. Pentru moment, să observăm că valoarea de schimb şi valoarea de utilizare sînt două concepte subordonate conceptului general de valoare şi, prin urmare, relaţiile lor se coordonează reciproc. 

Utilitatea este capacitatea unui lucru de a servi pentru satisfacerea nevoilor umane şi, prin urmare, (cu condiţia ca utilitatea să fie recunoscută) este o precondiţie a caracterului bunurilor. Bunurile non-economice au utilitate precum bunurile economice, deoarece acestea sînt la fel de capabile de a satisface nevoile noastre. Aceste bunuri au capacitatea de a satisface nevoile şi, de asemenea, trebuie să fie recunoscute de către oameni, deoarece altfel nu ar putea să dobîndească însuşirea de bun. Dar ce distinge un bun non-economic de un bun subiect al relaţiei cantitative responsabilă pentru caracterul economic este faptul că satisfacerea nevoilor umane nu depinde de disponibilitatea cantităţilor concrete ale utilităţii deţinute din prima categorie (bunuri non-economice), ci depinde de cantităţile concrete disponibile ale bunurilor din cea de-a doua categorie (bunurile economice). Din acest motiv, prima categorie deţine utilitate, dar numai ce-a de-a doua categorie de bunuri, posedă în plus faţă de utilitate şi acea semnificaţie pe care noi o numim valoare. 

Totuşi, oamenii pot fi în eroare cu privire la valoarea bunurilor, la fel cum ei pot fi în eroare cu privire la toate celelalte obiecte ale cunoaşterii umane. De aceea, ei pot atribui valoare unor lucruri care, în realitate, nu o posedă, dacă din greşeală presupun că satisfacerea mai mult sau mai puţin completă a nevoilor lor depinde de un bun sau de o cantitate de bunuri, atunci cînd această relaţie este inexistentă. În cazuri de acest fel, vom observa fenomenul de valoare imaginară. 

Aşadar, valoarea nu este intrinsecă bunurilor şi nici nu este o însuşire a acestora, nici un lucru independent, existent de la sine. Este o judecată a oamenilor asupra importanţei bunurilor aflate la dispoziţia lor pentru menţinerea vieţii şi pentru bunăstare. De aceea, valoarea nu există în afara conştiinţei oamenilor.

Problema genezei unui mediu de schimb 

Fiecare om are intenţia de a obţine prin intermediul schimbului bunuri de care doar el are nevoie, în mod direct, şi să le respingă pe cele de care nu are deloc nevoie sau pentru care nevoile îi sînt suficient satisfăcute. Așadar, este clar, că, în aceste condiţii, numărul de schimburi efectiv realizate trebuie să se situeze în limite foarte înguste. Luaţi în considerare cît de rar este cazul ca o marfă deţinută de cineva să aibă o valoare mai mică decît o altă marfă deţinută de altcineva! Iar pentru aceasta din urmă să fie relația opusă. Dar mult mai rar se întamplă ca acești doi indivizi să se întîlnească! Într-adevăr, gîndiţi-vă la dificultăţile specifice care obstrucţionează schimbul imediat al mărfurilor în aceste cazuri, unde cererea şi oferta nu coincid cantitativ. 

Mărfuri mai mult sau mai puţin vandabile 

Este o eroare în economie, pe cît de predominantă atît de generalizată, că toate produsele, la un moment definit de timp şi pe o anumită piaţă, se poate presupune că stau fiecare una cu cealaltă într-o relaţie definită de schimb, cu alte cuvinte, pot fi schimbate reciproc în voie, în cantităţi definite. Chiar și observarea cea mai superficială a fenomenelor de piaţă ne învaţă că nu stă în puterea noastră, atunci cînd am cumpărat un articol la un anumit preţ, să-l vindem din nou imediat la acelaşi preţ. Dacă am încerca să vindem un articol de îmbrăcăminte, o carte sau o operă de artă, pe care tocmai am cumpărat-o, în aceeaşi piaţă, chiar dacă o singură dată, înainte ca vreo condiţie conjuncturală să se fi modificat, ne vom convinge uşor că o astfel de ipoteză este falacioasă. Preţul la care oricine poate cumpăra de bunăvoie o marfă de pe o anumită piaţă şi la un moment dat de timp şi preţul la care poate dispune de aceeaşi plăcere sînt, în esenţă, două mărimi diferite. 

Acest lucru se aplică atît preţurilor bunurilor vîndute en-gros, precum şi celor vîndute cu amănuntul. Comerţul şi speculaţiile ar fi cele mai simple lucruri din lume, dacă teoria „echivalențelor obiective în bunuri” ar fi fost corectă, dacă ar fi fost de fapt adevărat că într-o anumită piaţă şi la un moment dat mărfurile ar putea fi vîndute la același preț cu care au fost cumpărate, în relaţiile cantitative definite, ar putea, pe scurt, ca la un anumit preţ să fie la fel de uşor vîndute precum au fost dobîndite. În orice caz, nu există niciun astfel de lucru ca o vandabilitate generală a mărfurilor în acest sens. Adevărul este că, pînă și în cele mai bine organizate pieţe, în timp ce noi am putea să cumpărăm cînd şi ceea ce ne place, la un preţ definit ( şi anume: preţul de achiziţie), putem dispune numai de ea din nou, cînd şi cum ne place, cu o pierdere( şi anume: preţul de vînzare). 

Pierderea cu care se confruntă oricine care este obligat să cedeze un articol la un moment dat, în comparaţie cu preţurile de achiziţie curente, este foarte variabilă, după cum observăm în comerţul din pieţele de mărfuri specifice. Cu toate acestea, şi în ciuda importanţei sale practice deosebite, nu poate fi spus că acest fenomen a fost luat în considerare prea mult în știinţa economică. Motivul acestui fapt este, în parte împrejurarea, că această investigaţie cu privire la fenomenele preţului a fost direcţionată aproape în exclusivitate la cantităţile de mărfuri tranzacționate şi nu la facilitatea mai mare sau mai mică cu care mărfurile care pot fi vîndute la preţuri normale. 

Omul care merge la piaţă cu marfa sa, de regulă, intenţionează să o vîndă, în nici un caz, indiferent la orice preţ, dar la un nivel care corespunde situaţiei economice generale. Dacă analizăm diferitele grade de vandabilitate ale bunurilor astfel încît să indice rolul pe care îl are asupra vieţii practice, putem face acest lucru doar consultînd ușurința mai mare sau mai mică cu care acestea pot fi vîndute la preţuri care corespund situației economice generale, adică, la preţuri economice. Un produs este mai mult sau mai puţin vandabil în funcție de cît sîntem de capabili, să prevedem cu mai mult sau mai puţin succes, să dispunem de acesta la preţuri corespunzătoare situaţiei economice generale, la preţuri economice. Din nou, trebuie să se ţină cont de factorul cantitativ în lichiditatea mărfurilor. Unele mărfuri, ca urmare a dezvoltării pieţelor şi speculaţiilor, sînt capabile, în orice moment, de a fi vîndute practic în orice cantitate, la prețuri economice sau aproximativ economice. Alte produse pot fi vîndute doar la preţuri economice în cantităţi mai mici, proporţionale cu creşterea treptată a cererii efective, atingînd un preţ relativ redus în cazul unei livrări mai mari.

Cauzele diferitelor grade de lichiditate a mărfurilor 

Gradul la care o marfă pate fi vîndută, pe o anumită piaţă, în orice moment, la preţuri care să corespundă situaţiei economice (preţuri economice), depinde de următoarele împrejurări: 

1. De numărul de persoane care încă au nevoie de marfa în cauză, şi în funcție de amploarea şi intensitatea cu care o doresc, care este nesatisfăcută sau este constant recurentă.

2. De puterea de cumpărare a acestor persoane.

3. De cantitatea disponibilă din produsele de bază în raport cu dorința încă nesatifăcută (total) pentru ea.

4. De divizibilitatea mărfi, precum şi orice alte modalităţi care pot fi adaptate la nevoile clienţilor individuali.

5. De dezvoltarea pieţei, şi a speculaţiilor, în special. Şi, în sfîrşit,

6. De numărul şi natura de limitelor impuse de vedere politic şi social asupra schimbului și consumului cu privire la marfa în cauză.

Geneza mediilor de schimb 

Odată cu extinderea comerțului în spaţiu şi cu expansiunea previziunii pe intervale tot mai lungi de timp în vederea satisfacerii nevoilor materiale, fiecare individ învaţă din propriile sale interese economice să ţină seama că schimbarea bunurilor sale mai puţin vandabile pentru aceste mărfuri speciale care au prezentat, pe lîngă faptul de fi extrem de vandabile în localitatea respectivă, un interval larg de vandabilitate atît în timp şi spaţiu. 

Cu trecerea timpului, omul a devenit din ce în ce familiarizat cu aceste avantaje economice, în principal, printr-o imagine de ansamblu devenită tradiţie, şi de obiceiul de a acţiona economic, acele mărfuri, care relativ atît în spațiu și timp sînt cele mai vandabile, au devenit marfă în fiecare piaţă ar, nefiind doar în interesul fiecăruia să le accepte în schimb pentru propriile produse mai puțin vandabile, dar care, sînt de fapt, cele pe care el nu le acceptă uşor. Şi capacitatea lor de vînzare superioară depinde numai de capacitatea de vînzare relativ inferioară a oricărui alt tip de marfă, prin care numai acestea au fost capabile să devină, mijloace general acceptate de schimb. 

Este evident cît de semnificativ este factorul obicei în geneza mediului de schimb cu utilizare generală. Este în interesul economic al fiecărui comerciant să schimbe mărfurile mai puţin vandabile pentru cele mai vandabile. Dar acceptarea unui mediu de schimb presupune deja o cunoaştere a cîștigurilor din partea acelor subiecţi economici care sînt de aşteptat să accepte în schimbul produsului lor, o marfă care este probabil complet inutilă pentru ei. Cert este că această cunoaștere nu apare în fiecare parte a unei naţiuni, în acelaşi timp. Lăsînd la o parte ipotezele care sînt nesănătoase istoric, putem înţelege pe deplin originea banilor doar învăţînd să vizualizăm stabilirea procedurii sociale cu care ne confruntăm, ca rezultat spontan, ca o consecință neprevăzută a eforturilor speciale, individuale ale membrilor unei societăţi, care încetul cu încetul au croit drumul lor spre o discriminare de grade diferite a lichidității mărfurilor. 

Diferenţierea dintre mărfurile care au devenit medii de schimb și celelate mărfuri 

Cînd mărfurile relativ cel mai vandabile au devenit „bani”, marele eveniment are în primul rînd ca efect creşterea substanţială a lichidității originale ridicate. Fiecare subiect economic, aduce pe piaţă produse mai puţin vandabile, pentru a achiziţiona bunuri de un alt tip și are un interes puternic de a transforma ceea ce deține în primă instanţă în mărfuri care au devenit bani. Pentru astfel de persoane, prin schimbul produselor mai puţin vandabile pe care le dețin, pentru cele care, precum banii, care sînt cele mai vandabile, ating nu doar, ca pînă acum, o probabilitate mai mare, dar certitudinea de a fi capabili să achiziţioneze cantităţi echivalente de orice fel de marfă existente în piaţă. Şi controlul lor asupra acestora, depinde pur şi simplu de plăcerea lor şi de alegerea lor (Deținînd bani, deții tot ceea ce dorești!). 

Pe de altă parte, cel care aduce pe piaţă mărfuri, altele decît bani, se găsește într-o poziție mai mult sau mai puţin dezavantajoasă. Pentru a obţine posesia asupra a ceea ce oferă piaţa, el trebuie pentru început să convertească bunurile sale în bani. Natura dezavantajului său economic este demonstrată de faptul că este obligat să depăşească o dificultate înainte de-și putea atinge scopul, dificultate care nu există (fiind deja depăşită) pentru omul care deţine un stoc de bani. 

Acest lucru are o semnificație mai mare pentru viaţa practică, în măsura în care depăşirea acestei dificultăți constă necondiţionat în aducerea bunurilor mai puţin vandabile pe piaţă, dar depinde în parte de circumstanţe asupra cărora comerciantul nu are nici un control. Cu cît sînt mai puţin vandabile mărfurile sale, cu atît mai sigur este ca el va trebui fie să sufere o reducere a preţului economic sau să se mulţumească cu aşteptarea momentului cînd va fi posibil ca el să efectueze un schimb la prețuri economice. Cel care dorește, într-o eră a economiei monetare, să schimbe orice fel de bunuri, care nu sînt bani, pentru alte bunuri oferite pe piaţă, nu poate fi sigur că va atinge acest rezultat, la un moment dat sau în orice interval de timp predeterminat, la preţuri economice. Şi cu cît sînt mai puţin vandabile bunurile aduse pe piață de un subiect economic, cu atît mai nefavorabilă scopurilor proprii va poziţia sa economică comparativ cu poziţia celor care aduc bani pe piaţă. 

Situația celui care vrea să schimbe de îndată pe piaţă o marfă care a devenit bani, în alte bunuri oferite pe această piaţă, este diferită. El își va realiza acest scop, nu doar cu certitudine, dar de obicei la un preţ corespunzător situaţiei economice generale. Ba mai mult, obiceiul de a acţiona economic ne-a făcut atît de siguri că sîntem în măsură să procurăm bani în schimbul oricăror bunuri pe piaţă, de cîte ori dorim, la preţurile corespunzătoare situaţiei economice, că în cea mai mare parte nu conștientizăm cîte achiziţii zilnice ne propunem să facem, care sînt achiziții obligatorii, în raport de dorințele noastre şi momentul încheierii acestora. Pe de altă parte, vînzările obligatorii, ca urmare a dezavantajelor economice pe care le implică de obicei, forțează atenţia părţilor implicate, într-o manieră inconfundabilă. Prin urmare, ceea ce constituie o particularitate a unei mărfi care a devenit bani este, că deţinerea ei ne oferă în orice moment posibilitatea să procurăm ce considerăm a fi adecvat, asigurîndu-ne controlul oricărei mărfi existente pe piaţă şi de obicei la prețuri ajustate la situaţia economică a momentului; pe de altă parte, controlul conferit de alte tipuri de mărfuri asupra bunurilor pe piaţă este relativ dacă nu chiar absolut, în ceea ce priveşte timpul şi în parte preţul incert. 

Efectul produs de astfel de bunuri care sînt relativ cele mai vandabile și care devin bani este o diferenţiere în creştere între gradul lor de vandabilitate şi cel al tuturor celelalte bunuri. Iar această diferenţă în vandabilitate încetează să mai fie cu totul treptată şi trebuie să fie considerată într-un anumit aspect ca ceva absolut. Practica de zi cu zi, precum şi jurisprudenţa, care aderă strîns pentru cea mai mare parte a noţiunilor predominante în viaţa de zi cu zi, disting două categorii, în mijloacele necesare de comerț: bunurile care au devenit bani şi bunurile care nu au devenit bani. În plus, această distincţie îşi găseşte expresia în limbaj în diferenţa de sens conferite de termenii „bani” şi „articole”, „a cumpăra” şi „a schimba”. Dar oferă, de asemenea, explicaţia superiorității cumpărătorului asupra vînzătorului, asupra căreia au existat considerente multiple, dar pînă acum a fost inadecvat explicată.”



4 comentarii

  1. Andrei
    Andrei
    30/06/2012 at 00:10

    Maaaaamaaaa !, mama ! Daniel , m-ai terminat ! Sa analizez si revin cu un comentariu !

    Oricum , de mult am invatat lectia ca in calitate de colectionar pot sa pierd bani iar cineva din generatiile urmatoare poate sa castige !Sper ca baietii mei,copiii mei, sa ma inteleaga ! Accept pierderea la momentul prezent daca obiectul in discutie (Colectia) este valorificat educativ in folosul a cat mai multor fiinte ! Nu totul in lumea asta poate fi castigat ! Colectionarul are o metafizica a sa !
    Numai bine , voie buna si buna intelegere a celor pe care ii iubesti !

  2. Dragos din Piatra
    Dragos din Piatra
    30/06/2012 at 11:13

    Foarte bun articolul si temeinic documentat si argumentat.
    In multe din discutiile si negocierile noastre a venit vorba de situatia economica in general si de cea a colectionarilor in special.
    Chiar sunt niste vremuri dificile iar perspectiva de imbunatatire nu se intrezareste in viitorii 2-3 ani, cu parere de rau o spun, insa tot bine documentat ma aflu.
    Zilnic „culeg” feed-back din piata, ma intalnesc zi de zi cu directori si administratori de firme pentru care principala lor grija e sa mai reziste inca o vreme..
    Va fi tot mai greu in perioada urmatoare iar ca sa citez o bine informata persoana politica: „populatia va saraci tot mai mult”.
    Iar in piramida lui Maslow vor prima nevoile fiziologice si cele de siguranta, celelalte avand o pondere tot mai mica.
    Pesimist sau realist, am o singura speranta optimista: nadejdea e la Dumnezeu!

  3. Tudor
    Tudor
    02/07/2012 at 19:01

    Nu am nici pe departe experienta dumneavoastra in domeniul marcilor postale, dar timpul petrecut lucrand in servicii financiare mi-a prezentat o realitate usor diferita.

    In perioade de criza, investitorii se refugiaza in active alternative. Astfel, capitalul de investitii curge dinspre actiuni si obligatiuni catre aur, vinuri, etc. Dovada sta valoarea atinsa de aur (in special in toamna 2011), cat si cea a indexului Stanley Gibbons (http://www.stanleygibbons.com/stanleygibbons/view/content/sg_invest_index). Pe esantion a crescut valoarea marcilor, dar in acelasi timp volatilitatea a fost mult mai scazuta decat pe pietele de capital (investitia in marci filatelice s-a dovedit a fi cu risc mic).
    Investitorii locali nu sunt nici pe departe suficient de maturi incat sa realocheze fondurile dupa realitatile pietei (mai ales acum, cand piata filatelica locala este la un nivel scazut), dar consider ca acestia nici nu dispun de infrastructura de informatii pentru a lua aceasta decizie in cunostinta de cauza.
    Nu pot decat sa incurajez colectionarii sa-si organizeze un portofoliu divers, cu active slab corelate (atat valori mobiliare, imobiliare cat si active alternative) pentru a mitiga orice posibile miscari negative ale pietelor.

  4. Daniel
    02/07/2012 at 20:21

    @Tudor: Valorile de schimb fluctueaza in functie de marfurile considerate drept investitii (mai) sigure, iar asta este un lucru firesc intr-o economie libera, fara garantii sau interventii din partea Statului. In privinta marcilor postale, in general, si a celor romanesti, in special, nu eu dau semnalul unei „prabusiri”, ci piata filatelica internationala (in speta site-uri de licitatii, plus cateva Case de licitatii de renume) unde se tranzactioneaza peste 75% din volumul existent in colectii particulare din intreaga lume.

    Aurul si lucrarile de arta sunt doua contraexemple de produse ale caror valori de schimb au crescut in ultimii 2 ani. Dar ele se adreseaza unui segment exclusivist: celor foarte bogati. La fel este si in cazul timbrelor rare, care isi gasesc loc in doar cateva colectii, unde raman „ingropate” pentru cateva decenii. Restul colectionarilor incearca sa vanda si sa cumpere ca si pana acum, numai ca numarul cumparatorilor a scazut (din motivele cunoscute de toata lumea) iar cel al vanzatorilor se mareste incontinuu. De aici si dezechilibrul valorii de schimb a timbrelor in contextul conversiilor universal valabile.

    Multumesc pentru interventie, chiar prinde bine un schimb de idei in privinta asta.

Lasă un răspuns

Your message*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Name*
Email*
Url