La inceputul anilor ’50, propaganda rusofila i-a intitulat pompos “reprezentanti ai clasei conducatoare”. Activistii responsabili cu aplicarea tezelor stahanoviste, din conducerea centralei sindicatelor, i-a transformat apoi din tarani parliti in oraseni cu masa, casa si acte in regula. Li s-au dat indicatii pretioase, au primit pe inventar tarnacopul si salopeta si-au inceput sa sape fundatia maretelor infaptuiri socialiste. Peste noapte, s-au trezit muncitori fruntasi in intrecerea Planului de Stat cincinal.
O poveste de viata, ca oricare alta, la care au fost martore generatiile din care Romania isi trage seva acum. Candva, clasa muncitoare era obiectul tuturor materialelor de propaganda cinematografica, literara sau artistica. Acum, sindicalistii aduna umili cioburile de mandrie proletara, imprastiate in cele patru zari de spargatorii de greve ai noii clase conducatoare oligarhice. Cu toata inversarea de roluri din ultimele doua decenii, un singur lucru pare ca nu se va schimba niciodata: 1 Mai.
Congresul Internationalei Socialiste a denumit-o “Ziua Muncii”. Altii o recunosc si acum drept “Ziua Oamenilor Muncii”. Romanii au botezat-o din prima “Sarbatoarea de 1 Mai”, pentru ca era decretata zi libera pentru toti oamenii muncii. Cu mic, cu mare, muncitorii din toate sectoarele de productie se indreptau cu avant, de la primele ore ale diminetii, spre locul de desfasurare a Serbarilor Campenesti organizate in lungul si-n latul tarii. Isi intindeau paturile pe iarba, mancau mititei, beau bere si ascultau rapsozii veniti sa le rasplateasca efortul de peste an.
Partidul avea grija de oamenii sai. La fel se intampla si acum, doar ca numele partidului difera, iar sarbatoritii nu mai vin cu autobuzul intreprinderii, ci cu jeep-urile proprietate personala. Sarbatoarea de 1 Mai exista inca, dar cei carora le era destinata intre timp au fost concediati, au iesit la pensie sau au murit. La fel si spiritul muncitoresc.









