Vapaia s-a aprins in luna lui Gustar a leatului 1897. S-au intalnit la Slanic Moldova, acolo unde protipendada bucuresteana isi petrecea in tihna sfarsitul de veac. Ea era casatorita, el era un tanar crai. Ea avea un copil, el era un copil. Nimic din purtarea lor si afisarea in public nu ar fi lasat sa se inteleaga ce furtuna avea sa le scalde inimile. Nici chiar plimbarile de seara, unde se puteau privi pe furis si se atingeau ca din “intamplare”. Asa incepe povestea trista a amorului ascuns al uneia din femeile celebre in epoca: Maria Baronzi, fiica marelui carturar George Baronzi. E timpul sa rup pecetea tacerii si iubirea ei sa iasa, in sfarsit, la lumina…
S-au scurs 113 ani de la prima scrisoare pe care Maria Baronzi i-o adresa “D-Sale, D-lui D. Ancutia”, spre sfarsitul lunii august 1897, la cateva zile dupa plecarea tanarului spre capitala din eleganta statiune supranumita “Perla Moldovei”. In total, corespondenta amoroasa dintre cei doi avea sa numere peste 50 de scrisori expediate numai de catre indragostita. Cat despre el, nu stiu daca a raspuns la toate misivele primite, pentru ca in colectia descoperita nu se regasesc decat cele scrise de Maria. Oricum, iubitului ii revine marele merit de a nu fi aruncat corespondenta si de a nu fi ars-o la indemnurile ei repetate (vezi chiar finalul primei scrisori).
Reintalnirea in Bucuresti a celor doi s-a petrecut in luna septembrie, dupa ce el daduse curs invitatiei Mariei de a “lua in contul meu un bilet, pentru a veni sa va cer un consiliu“. Asa s-a declansat totul. Ea, vesnic nefericita intr-un mariaj de complezenta, alaturi de un “Monstru” sau “Animal” (asa cum i se plangea iubitului), iar el un tanar ambitios sa urce pe culmile succesului in cadrul Serviciului Constructiuni din cadrul Ministerului Cultelor. La acea vreme, ministru al cultelor in functie era Spiru Haret, un personaj de care Maria Baronzi aduce mult aminte in epistole, datorita caracterului intransigent: “Trebuie sa avem de grija sa nu afle Ministrul. Nu voiu a-ti cauza probleme la serviciu.”
In cele doua luni care trecusera de la prima intalnire, ritmul corespondentei se inteteste iar noi putem afla de transformarea Mariei in Beatrice: “Precum Dante avea ca ideal pe Beatrice, fiinta fictiva, tot astfel si eu ma intretin cu tine, idealul meu care, asemenea Beatricei, ai ajuns o fiinta fictiva pentru mine“. Maria Baronzi reuseste, in sfarsit, sa se elibereze din chinul casatoriei abuzive si sa se “hraneasca” cu randurile asternute in miez de noapte iubitului ei. Stie sa se daruiasca intr-un mod pe care putine femei l-ar putea descifra. Ea alege sa fie confesoarea, amanta si “mama copilului sau” fictiv – mult mai tanarul Dumitru Ancutia. O iluzie, la urma urmei, din care atat Maria, cat si imaginara Beatrice reusesc sa-si traga seva iubirii pure.
In luna noiembrie 1897 se intampla nenorocirea. Beatrice nesocoteste sfaturile amantului sau de a nu mai trimite scrisori prin diversi curieri, care nu prezentau incredere, si doua epistole ajung in mana unui impostor care le livreaza sotului Mariei Baronzi. Intamplarea trebuie “vizionata” nu cu ochii mintii de-acum, ci prin luneta zabrelita de tabu-uri a societatii patriarhale de la sfarsitul secolului al XIX-lea. O femeie care era prinsa ca a comis adulter, era expusa oprobiului public, ce aveau drept prime consecinte restrictiile materne si sociale. Fatis, fara menajamente.
Iubirea nestavilita o facuse pe Maria Baronzi sa uite de conveniente. In urma cu un an si jumatate isi pierduse tatal, acum pierdea cu siguranta statutul marital, poate si pe cel maternal, dar lucrul cel mai grav inca nu se petrecuse. Ceva simtise in atitudinea lui Mitica Ancutia, tacerile lui, vizitele mult mai rare, unele reprosuri pe care indragostitul i le facea de teama ramanerii fara slujba. Farmecul povestii de iubire se risipea usor-usor, ca o ceata misterioasa in care reusisera pana mai deunazi sa-si scalde frustrarile, amorul, conversatia. De-acum incolo, Beatrice nu-si mai avea rostul, iar Maria nu avea decat cuvantul scris de partea sa.
Mi s-a parut inedit sa studiez si formulele de adresare catre iubit, folosite de Maria Baronzi in tot acest rastimp epistolar. Vi le redau, considerandu-le expresia nasterii, culmii si decaderii amorului dintre cei doi. Poate si datorita micilor detalii povestea este inca vie, emotiile pulseaza odata cu frazarea cand vioaie, apoi mohorata, ajungand chiar la simptome depresive ale unei inaltari spirituale si trupesti esuate.
Ultimile scrisori ajung la Dumitru Ancutia pe adresa Clubului “Tinerimea Romana”, unul din cele mai prestigioase locuri de intalnire ale tinerilor bucuresteni. In locul indraznelii de altadata al cuvintelor Mariei Baronzi, intalnesc fatalismul unei femei careia viata pare a nu-i fi rezervat decat obligatia durerii. Suferinta care ii sfasie sufletul amortit, o suferinta care nu se mai termina: “Fatalitatea ma urmeaza pas cu pas. Oriunde ma duc, oriunde ma intorc primesc loviturile ei crude si interminabile. Viata mea intreaga n-a fost decat un lant de nenorociri, un sir nesfarsit de mahniri sufletesci de tot felul.”
Finalul povestii de iubire traite de Maria Baronzi in corespondenta sa catre “Mitica draga” nu ma duce cu gandul decat la eterna pendulare intre destin si liberul arbitru, in care fiecare alege ce crede ca i se potriveste in functie de moment si intamplare. “Si tu, Mitica, citesci toate acestea cu sange rece si ma lasi in voia chinurilor mele (…) si nimic, decat moartea, nu va avea puterea sa ma desparta de acest sentiment ce-l am pentru tine. Te rog, daca mai ai o umbra de mila pentru mine, scrie-mi pe adresa: D-nei <Nu-ma-uita>, Post Restant.”
Aceasta au fost ultimele randuri ale Mariei catre iubitul sau, asternute in 25 februarie 1898. Iubirea lor a durat 6 luni si nimeni nu stie ce s-a intamplat mai departe. Poate undeva, candva, s-au reintalnit sau poate ca ea mai asteapta si acum o scrisoare de amor de la el. Nu vom sti niciodata, este secretul lor.
© 2010, Daniel. All rights reserved.













Comments (14 Responses)
Super material! Frumos prezentat.FELICITĂRI
[...] Va bate la poarta sufletului meu, Întotdeauna voi lăcrima de fericire În clipele când anotimpul iubirii Se va cuibări în fiinţele noastre Arse de enigmă şi dorinţă , Întotdeauna voi picta mii de [...]
Nu e cazul sa spun ca m-ai cucerit (din nou) cu postul asta, nu?
Nu stiu de ce ma atrag mai mult genul asta de obiecte de colectie decat timbrele, de exemplu…Probabil pentru ca le pot lega de existenta cuiva, de o persoana reala…
Am stat si am descifrat fiecare cuvintel scris de mana cu o placere imensa! In plus, filologului din mine (care a mai ramas!) i s-a parut un joc minunat sa descopere limba romana asa cum era ea scrisa si vorbita la 1890…:) Multumesc pentru acest privilegiu!
@ana:

Azi dimineata am reusit sa strang scrisorelele de prin toata sufrageria, unde le impanzisem cronologic in urma cu o saptamana… A durat cam mult – citirea, documentarea, scanarile, pusul cap la cap a mai multor evenimente, au fost momente in care ma simteam arheolog epistolar
Si sa-ti spun un secret: la inceput am fost indus in eroare de semnaturile Maria si Beatrice (am crezut ca sunt mama, respectiv iubita). Pana nu am citit toate paginile din fiecare scrisoare, nu am reusit sa leg cele doua elemente
A fost, de departe, cea mai “grea” sinteza literar-istorica pe care am scris-o. Unde-i doamna Vlasov, profa de romana din generala, sa ma vaza?…
Fantastic. La modul serios, e fain sa vezi cum evolueaza modul de adresare intre ei. E ca un documentar de pe Discovery. MUltumesc pentru o lectura placuta.
iti urmaresc blogul, si eu am fost colectionar de timbre, din pacate m-am lasat. iti multumesc ca m-ai trecut in blog-roll, o sa faca asemenea. o duminica seara cat mai placuta!
@Neamtu:
Multumit ca place la tine, dar putin trist sa te vad/stiu inrait, oarecum. Si nasol ca nu ne-am mai intalnit la “sedinta de redactie” de doua saptamani. ‘Tu-i capitalismul salbatic cui l-o mai inventat!
@Mikaeleon:
Bun venit in magazinu’ de vise! Am incercat o evidentiere a blogurilor carora le acord atentie, cred ca e fair si fata de mine, dar si fata de cei care sunt interesati de alte domenii sau de alti blogo-jurnalisti cu pana.
CI Vlasov ai facut? Ce vremuri…:)
nu ma surprinde..te stiu bine, dar ma surprinde sa ma vad pe mine, coborata in adancurile fiintei mele, dupa ce am citit ce ai postat…sunt doar un biet cititor, promit sa devin si fidel…
@irina:
Bun venit pe blog! Mai bine mai tarziu…
…eu n-am un blog pe care sa te pot promova si evidentia… poate cind o sa ies la pensie !!!! Dar ma bucur si ma mandresc cu tine frate-miu !
@speranta:
Ce bine suna vorbele astea venite de la sora mai mare!…
Bun venit pe blog, sper sa ai cu ce te mandri si de acum incolo. Promit, pe cuvant de Marcu.
Buna! Am avut si eu o idila la Slanic Moldova cu cineva din Bucuresti, chiar ne-am intalnit din intamplare, lucrurile s-au petrecut intocmai dar dupa vreo 80 de ani de la aceasta idila. Cred ca istoria se repeta din cauza sufletului ranit care tot timpul a asteptat un mesaj din aceasta perla a Bacaului si cine stie cate ….
Live reply